Evidentsa unui timp ce nu exista ...

Evident ca am ramas aici ... Dar nu voi face nimic, pentru ca nu sunt ceea ce ai tu nevoie sa fiu, pentru ca nu asta era ceea ce noi speram . Acea durere iti apartine cu totul tie, si lacrimile tale ii apartin in totalitate ei, si cu gandul la tot, raman cu ideea de a ma agata de acest colt pentru a fi nefiind, chiar daca mi`ar placea sa exist si sa fiu vazuta ...
Evident ca am ramas aici ... dar un pic mai departe, pentru ca totul e atat de real, incat e suficient sa te implici . Nu stiu ce astepti, nu stiu ce sunt, acum nu vreau promisiuni, nu vreau vise, nu vreau minciuni, nici nefericire, nici dorinte ... Si lucrurile se tot intampla fara a intelege gesturi, cum in acea dupa`amiaza, cum acel sarut, cum tu – care astazi plangi, cum eu – care tac pentru ca inteleg, pentru ca nu stiu ce e de facut, pentru ca la momentul respectiv am plans si n`am mai suportat ! Nu pot sa`ti vorbesc, nu ma poti vedea, iar aceste cuvinte pe care acum le scriu, se vor transforma in anomalii ale cernelei folosite in zadar ...
Evident ca am ramas aici ... La fel ca de fiecare data, la fel ca ieri, la fel ca si in lasitatea ce nu are pret, la fel ca distanta si timpul corespunzator ei, care a ramas devalorizat printre vise ...
Evident ca am ramas aici ... Chiar daca nu sunt cel ce bate cuiul, ci chiar cuiul; evident ca am ramas aici, chiar daca nu sunt visul, ci doar calea catre acesta; evident ca am ramas aici, chiar daca uneori nu as vrea si chiar daca uneori nu`ti pasa . Dar raman aici, si nici macar nu stiu ce ma opreste sa nu plec ...

Peronul “Melancolie”

Incepuse sa ploua marunt, iar dincolo de calea ferata se ridicase un fel de abur , starnit parca de respiratia astmatica a pamantului in prag de toamna ...
Peronul ud avea culoarea granitului, iar de pe liniile murdare de pacura, picurii se rostogoleau pe traversele slinoase ca niste margele sidefii zvarlite in cenusa ...
Panza norilor parea o uriasa cupola ancorata pe acoperisul garii de plopii zgribuliti care o inconjurau...
Priveam, nerabdatoare si asteptam trenul ... Cu iuteala fulgerului, mi-am amintit de vremea cand eram trei ... Mi-am dat seama ca acum, eram doar doua din acele trei fetite, dar cu multi alti prieteni pe langa ! Am luat-o de mana si am urcat in tren.
Cate amintiri cu trei fetite las in urma mea ... Ajungand cu amintirile pana aici, ma rasucesc spre geam si privesc in negura noptii ... Restul, dormeau ... Le auzeam respiratia calma, si am inchis ochii ...