Teatru Utopic

Off Doamne ... A mai trecut un act din piesa noastra ...

Dar ... Acum, parca lipseste ceva ...
Unde a disparut acea caldura, acea lumina, acea iubire, prietenie, actorii ...
Unde au disparut toate ?
Unde s-au dus dupa atatea scene importante ale piesei ...
De ce ?:| Mai lipsste ceva ...
Ce ? DECORUL !
Acel decor vesel, colorat, plin de lumina, de speranta, de fericire... De noi !
Unde s-au dus toti si toate ? De ce tot ce a mai ramas pe scena este ... trist ?
In centru a ramas el, impietrit ..
sau mai bine spus, statuia lui ... si toate culorile posace si triste ce imi dau fiori ... Poate ...

As vrea sa am alt rol sau... povestea sa fie una diferita ...
Sa se schimbe decorul ! Si personajul !
Sau poate ca tot ce trebuie schimbat este el ... Sau, poate ca nu ...
Poate doar rolul lui ...
Imi vine sa urlu ... Sa tip cat ma tine glasul !
Sa ma auda toti si toate ! Sa se intoarca la viata !
Oare ... este designul atat de important ?:|
Da ! Este ! Atunci era colorat ... Acum ... nu ... Poate toata dorinta asta macinatoare de tipat nu face decat sa ma impinga mai mult in acest abis unde nu fac decat sa imi aud propriul tipat mut intr-un ecou surd ce nu ma lasa sa imi joc rolul cum vreau ...
Poate, dupa acest act, dupa aceasta schimbare, scenaristul se plictiseste ...
Poate va veni unul nou ce ne va schimba povestea ...
sau ... poate are altceva pregatit pentru noi ...
Poate in actul urmator voi avea din nou acel zambet larg pe buze si toate acele personaje ce au disparut se vor intoarce in scena ...
Tot ce a mai ramas acum din acea scena cu design sofisticat si colorat, este un teatru gri !
Plin de culori inchise si nonculori ... plin de nonsensuri ... GOL !
Un teatru ce numai are propria lui poveste, propria viata, teatru colorat si cu speranta din care nu a mai ramas decat unn teatru utopic ...
Un teatru cu poveste fantomatica ce nu se mai termina ... Vreau un nou inceput ! Vreau un nou rol ! Un nou regizor !
Si toti acei actori cu mine ...
Poate, daca voi da la o parte aceasta cortina plina de incertitudini si deziluzie, culoarea va fi din nou !Dar in curand, cortina se va trage ... O va face fara ca eu sa intervin ...
Dar oare, sa astept ?
Ce sa mai astept ? Deja numai e lumina ... Numai e niciun spectator in sala ... Cortina s`a tras !

Evidentsa unui timp ce nu exista ...

Evident ca am ramas aici ... Dar nu voi face nimic, pentru ca nu sunt ceea ce ai tu nevoie sa fiu, pentru ca nu asta era ceea ce noi speram . Acea durere iti apartine cu totul tie, si lacrimile tale ii apartin in totalitate ei, si cu gandul la tot, raman cu ideea de a ma agata de acest colt pentru a fi nefiind, chiar daca mi`ar placea sa exist si sa fiu vazuta ...
Evident ca am ramas aici ... dar un pic mai departe, pentru ca totul e atat de real, incat e suficient sa te implici . Nu stiu ce astepti, nu stiu ce sunt, acum nu vreau promisiuni, nu vreau vise, nu vreau minciuni, nici nefericire, nici dorinte ... Si lucrurile se tot intampla fara a intelege gesturi, cum in acea dupa`amiaza, cum acel sarut, cum tu – care astazi plangi, cum eu – care tac pentru ca inteleg, pentru ca nu stiu ce e de facut, pentru ca la momentul respectiv am plans si n`am mai suportat ! Nu pot sa`ti vorbesc, nu ma poti vedea, iar aceste cuvinte pe care acum le scriu, se vor transforma in anomalii ale cernelei folosite in zadar ...
Evident ca am ramas aici ... La fel ca de fiecare data, la fel ca ieri, la fel ca si in lasitatea ce nu are pret, la fel ca distanta si timpul corespunzator ei, care a ramas devalorizat printre vise ...
Evident ca am ramas aici ... Chiar daca nu sunt cel ce bate cuiul, ci chiar cuiul; evident ca am ramas aici, chiar daca nu sunt visul, ci doar calea catre acesta; evident ca am ramas aici, chiar daca uneori nu as vrea si chiar daca uneori nu`ti pasa . Dar raman aici, si nici macar nu stiu ce ma opreste sa nu plec ...

Peronul “Melancolie”

Incepuse sa ploua marunt, iar dincolo de calea ferata se ridicase un fel de abur , starnit parca de respiratia astmatica a pamantului in prag de toamna ...
Peronul ud avea culoarea granitului, iar de pe liniile murdare de pacura, picurii se rostogoleau pe traversele slinoase ca niste margele sidefii zvarlite in cenusa ...
Panza norilor parea o uriasa cupola ancorata pe acoperisul garii de plopii zgribuliti care o inconjurau...
Priveam, nerabdatoare si asteptam trenul ... Cu iuteala fulgerului, mi-am amintit de vremea cand eram trei ... Mi-am dat seama ca acum, eram doar doua din acele trei fetite, dar cu multi alti prieteni pe langa ! Am luat-o de mana si am urcat in tren.
Cate amintiri cu trei fetite las in urma mea ... Ajungand cu amintirile pana aici, ma rasucesc spre geam si privesc in negura noptii ... Restul, dormeau ... Le auzeam respiratia calma, si am inchis ochii ...