Echoes. Silence. Patience. And Grace ...

Era toamna, si un soare pal pe cer. Eram la liceu. Pauza de masa. Hmm, ciudat, de obicei nu prea avem una. Ramanand la subiect, totusi, m-am asezat cu prietenele mele la masa. Una din ele imi adusese tava, nu mai stiu cu ce ocazie. Am desfacut cutia cu respectivul meniu, cand observ sub servetel ceva ciudat. Un bilet galben, cu banda adeziva, impaturit. Il desfac, si citesc un nume de femeie. Imi suna cunoscut, si totusi, nu il puteam asocial cu niciun chip. Am stat cateva secunde uitandu-ma suspicios in gol, dar nu am putut gasi nimic care sa descifreze dilema. L-am lasat jos, si parca am primit un mesaj telepatic prin el. Ca si cum cineva ar incerca sa imi spuna intr-un mod incredibil de ciudat ca e adevarata mea mama. Nu stiu cum am ajuns la aceasta concluzie, doar am simtit cum ceva in subconstient imi urla chestia asta. Si totusi, aveam un sentiment imposibil de straniu.

Orele se terminasera. Mi-am pus geca cafenie de piele, geanta pe umar, si am iesit pe portile liceului. Sofia m-a rugat sa o duc la varul meu indepartat acasa, spunand ca vrea sa discute despre o afacere cu mama lui. N-am inteles prea bine. Le-am intrebat si pe fete daca vor sa vina. Adela avea meditatii, si Ioana ii promisese mamei ei ca o ajuta cu curatenia. Se pare ca mergem numai noi.

Casa varului meu nu era prea departe, asa ca am mers pe jos cateva strazi. Cand am ajuns, era matusa acasa, si unchiul. Nu imi amintesc prea multe despre ce s-a intamplat cat timp am fost in casa, in schimb imi amintesc cu claritate ca in momentul in care ieseam pe usa, sa plecam, matusa a amintit de un eveniment petrecut cu 3 ani in urma, pe aceiasi data ca ziua din prezent. Acum totusi, numai sunt sigura ca era toamna. Am o presimtire ca era aprilie. Revenind la evenimentul despre care vorbeam, a spus ceva vag, despre cum varul meu a fost rapit. Oribila perioada.

Am plecat de acolo, iar la coltul strazii , erau doua patiserii tip terasa, una langa alta, fiecare pe cealalta parte a coltului. Sofia a propus sa stam sa mancam ceva, si sa bem o cafea. Am acceptat, mi-era pofta nebuna de placinta cu branza si smantana, cum se faceau pe vremea cand eram la gradinita. Totusi, ea a ales terasa cealalta. Acolo nu avea ceea ce pofteam eu cu atata inversunare. Totusi, numai erau locuri. Am stat si am analizat situatia meselor pentru cateva secunde, iar mai apoi am propus sa plecam, chiar daca imi doream mai mult decat orice sa merg la terasa de dupa colt, sa mananc un coltisor de placinta. Ne-am despartit la acel colt, fiecare trebuind sa o luam in directii opuse. Ea mergea sa ia autobuzul care merge pe linia 48, chiar daca de obicei il ia pe cel cu linia 2. A luat-o in sus de strada, iar eu am coborat, mergand sa imi caut nelipsitul tovaras, autobuzul 44. Dupa ce am facut cativa pasi, m-am intors. M-am intors la patiserie, si am cerut o lama de guma. Tin minte ca am platit cu o bancnota de 2 dolari. Cand m-am intors, pregatita sa plec, o femeie ciudata s-a apropiat de mine. Imaginea ei imi dadea fiori. Avea o roba neagra, si o gluga la fel de neagra pe cap. Nu I se vedea chipul, doar o mica portiune din nas. Mi-a spus sa o ajut, pe un ton care parea disperat, dar in acelasi timp te speria. Nu am vrut, am vrut sa plec. Ma infiora simpla imagine. M-a tinut de brat, si mi-a zis ca trebuie sa ajunga la spital. Nu stiu ce m-a convins sa merg cu ea, dar am urcat intr-o masina cu ea. Ea la volan, eu in dreapta. Ajunse la spital, mi-a marturisit ca e voluntara acolo, si ca ajuta cum poate, de obicei le ridica moralul pacientilor. A insistat sa merg cu ea intr-o rezerva, unde era o tanara ce era in mod sigur supusa la chimioterapie. Statea intinsa in pat, intr-o pijama roz, fara niciun pic de par pe cap, cu corpul conectat la o multime de aparate care aveau luminite verzi, si scoteau zgomote groaznice. Eu steteam in picioare, in partea dreapta a pacientei, la aproximativ un metro distanta. Imi provoc un sentiment trist, dar parca ceva ma oprea sa ma apropii. Femeia in negru s-a apropiat de ea , de cealalta parte a patului. S-a asezat langa ea, si s-a apropiat, ca sic and ar fi vrut sa o imbratiseze. In acel moment, a urlat in urechea fetei cu un glas plin de ura “Mama ta te uraste !” Mi s-a produs un gol ciudat in piept, care parca m-a lovit ca o explozie, si m-a facut sa dau cativa pasi in spate. Bolnava a indepartat-o cu aceiasi ura, si a tipat inapoi “Stiu!” , imaginea ei transformandu-se in cea a femeii in negru, chiar in fata ochilor mei. Amandoua erau identice, si li se simtea ura ca o respingere a polilor identici ai magnetilor. Femeii in negru, atunci, i-a cazut gluga de pe cap, lasand la vedere o fat ape jumatate desfigurata, inspaimantatoare pana la cel mai mic por. In acel moment s-a produs o rotire ciudata in ochii mei, ca si cand ar fi schimbat locurile intre ele, dar s-a produs atat de rapid, incat probabil a fost o iluzie optica provocata de spaima care tocmai era pe cale sa se amplifice. Cea de langa pat, a scos un pistol de sub roba ce se intindea pana in pamant, a tintit catre reflexia ei din pat, si a tras de 3 ori in zona pieptului. In urmatoarea secunda, era cazuta in mijlocul camerei, cu aceleasi 3 impuscaturi in piept pe care le avea si cea din pat. Terifiata, am luat-o la goanna pe usa spitalului, si am realizat ca acea femeie in negru era aceiasi femeie al carui nume era pe biletelul galben, si de asemenea, aceiasi femeie care il rapise cu 3 ani in urma pe varul meu. Deci, in concluzie, era si mama mea naturala. Cea din patul de spital, s-a inteles a fi tot fiica ei, si cu toate acestea, nu a ezitat sa o urasca atat de tare incat sa o omoare. Inima mi-a accelerat si mai tare, cu gandul ca probabil acum, urma sa vina dupa mine. Nu stiam daca a murit, sau daca macar era vie de la inceput. Am inceput sa fug si sa fug, si sa fug. De atunci, numai stiu unde sunt, daca mai exist, daca mai traiesc, sau daca mai respir. Probabil am ramas prinsa intre cele doua lumi.